Timpul trecuse si lucrurile ca intotdeauna se schimbasera.Ochii mi-erau aceeasi dar nu mai puteau privi la fel pe acelasi om.
Ii uram sadismul putin mai mult decat ma uram pe mine.
Dar nu, eu intre timp invatasem sa ma iubesc iar el inca se zvarcolea in acelasi iad, ce si-l crease singur si in care nu cu mult timp in urma, cu mare bucurie, ma invitase si pe mine.
Iadul lui era subred. Era simplist cu draperii rupte si invisibile, ceva mai clar decat limpezimea din ochii lui. Da,el nu era un om complex. Se zbatuse in iadul sau propriu doar de frica de a se observa pe sine. Simplu, neinteresant si damnat sa duca o viata comuna. Mai ca m-ar fi aruncat si pe mine acolo,daca in iadul propriei-mi minti ,nu as fi mirosit izul comunului ce rasuna din el.
-Poti incerca oricat de mult sa crezi ca esti altfel dar stii prea bine ca nu te poti schimba.
-De ce? Sunt eu atat de rea?
-Esti mai mult decat atat si o stii.
-Si cinicii se schimba sau transforma.
-Banuiesc ca presupui ca el te-ar iubi fix asa cum esti. Ca el de fapt ,nu vede doar o imagine de-a ta ce-i convine si se prefera orb.
-Nu suntem cu totii orbi? Ideea este ca vrem sa fim satisfacuti enorm ,iar el ma satisface. Din plin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu